
Sfecla
Sfecla roşie
a fost introdusă în gastronomie din cele mai vechi timpuri, în prezent fiind consumată atât fiartă sau crudă, cât și coaptă sau murată, precum garnitură, salată, în supă, borș sau chiar și în deserturi.
O scurtă istorie
Cultivată încă din cele mai vechi timpuri, sfecla era adusă ofrandă zeilor, considerându-se că valora greutatea ei în argint. Romanii au început să o cultive, preparându-o împreună cu miere și vin. Apicius, renumitul gastronom român, autor al lucrării „De re coquinaria”, includea sfecla în rețete de supă și recomanda chiar utilizarea ei în pregătirea unei salate cu dressing de muștar, ulei și oțet.
Pe parcursul istoriei, proprietățile medicinale ale sfeclei au început să capete importanță, ea fiind utilizată în tratarea febrei, rănilor și a unor diferite probleme dermatologice.

În acea vreme, sfecla avea rădăcină lunguiață și subțire și semăna cu un morcov. Forma rotunjtă a rădăcinii a luat naștere în secolul XVI și a devenit foarte apreciată în Europa de Est 200 de ani mai târziu. Rădăcina sfeclei roșii conține potasiu, magneziu și fier, dar și vitaminele A, B6 și C și acid folic. Mai mult, proteinele, antioxidanții și fibrele din sfeclă roșie o fac un aliment foarte sănătos.

Sfecla roșie în gastronomie
Sfecla este utilizată în aproape toate bucătăriile lumii, fiind consumată atât în garnituri și salate, cât și în supe, borșuri sau deserturi. De exemplu, în bucătăria indiană, sflecla este tocată, fiartă, condimentată și servită ca garnitură, pe când în Rusia și Ucraina se prepară un borș de sfeclă, care este dată prin răzătoare sau tocată. Acesta se servește rece sau cald, cu smântână, lapte bătut, kefir sau iaurt. În zona asiatică, sfecla este consumată crudă sau murată, iar în Australia sfecla este inclusă în rețetele de hamburgeri.
Datorită pigmentului care îi dă culoarea, numit beta cianină, sfecla este folosită și în medicină sau drept colorant alimentar. Mai mult, femeile din culturile celtice timpurii foloseau sfecla pentru a-și colora buzele și obrajii.